Pe drum

Undeva pe drum cineva uitase o scrisoare. De o parte și de alta, erau câțiva copaci. Doi pruni, un măr pitic și un cais.

Orice drum are nevoie de un nuc. Sau măcar de un stejar. Să fie mare și să acopere cu crengile lui nevoia de a te adăposti.

Oamenilor le plac copacii mari. Cam așa:

untitled

Am desenat mereu copaci. Când mă plictiseam, mă blocam în vreo idee sau pur și simplu voiam să îmi golesc mintea.

Nu aveau niciodată frunze.

La început, rădăcinile erau la fel de mari ca crengile de deasupra. Se arcuiau în spirale și bolte baroce, avea detalii și ramuri din ce în ce mai subțiri.

Apoi, încet și fără să îmi dau seama, au dispărut rădăcinile. Trunchiul era mai drept. Crengile mai ascuțite.

Copacii ăștia de pe drum nu erau așa. Nu te puteai cățăra în ei, nici măcar metaforic vorbind. Nu îți dădeau vreun sentiment de măreție sau înfrigurare. Nu te făceau să îți imaginezi. Nu îți făceau poftă să le mănânci fructele. Erau niște copaci domestici, de-a lungul unui drum prăfuit. În jur, iarbă și câmpie. O linie a orizontului atât de îndepărtată, că îl puteai auzi pe Brahem cântându-și iubirea pe genunchi, în deșert.

Dar poate mă înșel, poate erau mai mulți copaci. Nici măcar nu contează de care. Cât să acopere orizontul ăla gol, să te poți așeza lângă trunchiul lor și să te gândești: Încotro?

Dragă omule,

îți sunt un străin și tu îmi ești mie. Vulpile nu au fost îmblânzite încă. Cerul e al tuturor. Aici, la marginea lumii, sau în mijlocul ei, e foarte cald. Să nu uiți asta.

Încă un nebun pe drumul ăsta. E bine. Nebunii îți dau siguranța mersului înainte. Privindu-i, îți mângâi gândurile și le alinți: Așa, vedeți? În țarc e locul vostru. Aici primiți de mâncare și nu vă amenință nimeni. Le acoperi cu o pătură, iar ele sunt fericite.

E cald, pentru că nu ești singur. Pe aici au mai trecut oameni. Au citit și ei, ca și tine, și au trecut mai departe. Știu că vrei să știi ce înseamnă mai departe. Eh, asta e partea amuzantă a poveștii. 

Bineînțeles, o poți lua pe oricare parte. Înainte, înapoi, printre copaci. Te poți ridica pe vârfuri să vezi ce este dincolo de zid (Haha, nu ai văzut zidul?). Îți poți lipi spinarea de pământ și poți privi cerul. Poți chiar să rupi scrisoarea asta și să scrii alta. 

Fără nici un dubiu, e mai bine să găsești scrisori decât să le scrii. Plus că nu aveam cu ce să scriu scrisori și nici chef. Dar de rupt, mi-ar fi plăcut să o rup pe aia.

Nu vei găsi nimic în ea din ce ai nevoie. Dar nu pentru asta sunt scrisorile, dragul meu. 

Nici măcar cuvintele nu sunt pentru asta.

Aș fi avut nevoie de o fântână în scenariul ăsta. Nu ca să beau apă, ci pur și simplu așa, să o știu aproape. Sau, nu știu, o răscruce. Un indicator spre nicăieri.

Structura umană care mă definea mă făcea să aleg întinsul pe jos și așteptatul infinitului. Dar scrisoarea aia îmi schimbase puțin planurile.

Așa că, da, am început să urc pe scară.

 

FacebookTwitterGoogle+

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *