Sunt aici

În orașul ăla trăia doar un om. Restul fuseseră răpiți de extratereștri. Sau, ca în fabula lui Tolstoi, se împiedicau de butuc și îl lăsau în mijlocul drumului. Sau poate a avut loc o epidemie de zombi.

În fine, oricare ar fi fost scenariul, cu siguranță nici unul din cele de mai sus, el nu îi mai vedea.

Nu știa foarte clar când s-a întâmplat dispariția. Își amintea momentul în care i se păreau din ce în ce mai ciudați. Se întreba dacă au înnebunit toți sau el mergea pe contra-sens.
Și cum nimeni nu ar fi putut să aibă răspunsul cert la o astfel de întrebare, a încetat să se mai gândească la ea.

Casele erau la fel, semănau cu cele ale oamenilor obișnuiți. Pe străzi mergeau mașini și, în general, totul părea neschimbat. Oamenii ăștia ciudați continuau să facă lucruri care aveau forma celor făcute de oamenii normali. Ei înșiși păstrau aparențele unor corpuri funcționale. Nu aveau bube. Poate doar pielea era mai puțin circulată de vasele de sânge. Și, dacă priveai atent, irisul lor pâlpâia ca un bec înainte să se ardă.

Ar fi putut spune că, prima dată, cuvintele pe care le foloseau au început să îl tulbure. Nu le mai înțelegea, deși erau cuvinte obișnuite. Le-a căutat în dicționar. Erau acolo. Dar nu mai aveau sens. Apoi, ordinea lor. Era atât de sinuoasă sau clară, că nu o putea urmări.

Nu era prost, dar în confuzia care îl stăpânea, și-a dat seama destul de târziu: gândurile lor îl înspăimântau. Toate acele construcții exagerbate se clătinau pe frică. Dincolo de ea, se ițea golul.

Oamenii ăștia ciudați iubeau și mâncau, își construiau scenarii ale viitorului, compuneau muzică și dansau pe ea, dar toate astea scârțâiau, așa cum scârțâie mecanica frumoasă în lipsa scopului.

Amnezia mâncase încet și sigur, fără să se grăbească, în fiecare zi câte un eon, până când au ajuns în situația aceasta disperată. Disperată pentru el, bineînțeles.

Apoi, într-o dimineață, nu mai era nimeni acolo.

Au plecat, și-a spus.

Au murit cu adevărat.

Dar pe străzi nu erau corpuri cu creiere mâncate de morți umblători. Sau sânge scurs în urma unei epidemii cu un virus creat în laborator de cine știe ce companie care voia sa conducă lumea. Se întindea doar liniștea. De la un capăt la altul.

Prima și prima dată s-a simțit cu adevărat liniștit. Era mult mai bine așa. Nu mai avea ce sa încerce să înțeleagă.

Apoi, a început să se zbată nedreptatea. Se rugase atâta timp de frații lui extratereștri inexistenți să vină să îl ia acasă – orice versiune a universului i se părea mai familiară decât cea de care era înconjurat – și ei veniseră și îi luaseră pe ceilalți.

A treia zi, i s-a făcut dor. De oameni, înainte de a se îndopa cu ei înșiși. Ăia care foloseau cuvinte pe care le putea înțelege și ordinea lor nu îi înnoda corzile spinării. Ăia în care inima înca mai bătea, bum bum bum.

A patra zi, le simțea lipsa și celorlalți. Ăia cu lumina defectă.

A cincea zi s-a simțit cu adevărat singur.

A șasea zi a dormit, ca să uite.

A șaptea zi, i s-a făcut milă de el însuși.

A opta zi a început să citească graffiti-urile de pe ziduri. Ca oamenii ăia care își scriu pe mână, ca să nu uite. Iubește. Privește. Stai.

A noua zi s-a hotărât să iasă din oraș.

S-a dus în gară. Îi plăcea să aștepte trenurile. Chiar și cele care nu ar fi venit niciodată.

FacebookTwitterGoogle+

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *