Ordinea de nord a cuvintelor

Am început anul cu Lahiri şi Ngozi. Îi spuneam unei prietene că am îmbătrânit: pot să citesc cărţi, acum, şi dacă mă deranjează scriitura. Aşa se măsoară bătrâneţea, la 35 de ani, în tot felul de lucruri. Ca titlurile pe care le citeşti. Sau cum ora 8 dimineaţa e diferită de toate celelalte.

Nu am îmbătrânit de tot, însă, pentru că am ajuns la Petterson. Mi-l notasem acum vreo 4 ani, după un articol din New Yorker. Fac liste cu cărţi pe care vreau să le citesc din liceu. E de ajuns un cuvânt sau o senzaţie răsărită brusc dintr-o referinţă obscură să îmi dau seama dacă îmi vor plăcea sau nu. Nu mă grăbesc să le caut şi să le citesc. Le las acolo, cu numele autorilor şi titlurile lor, ca o promisiune. Ştiu că pe unele nu le voi citi niciodată, chiar dacă probabil mi-ar plăcea sau ar deschide în mine cine ştie ce epifanie cu care să privesc viaţa. Le las ca nişte buzunare secrete pentru celelalte vieţi.

Pe unele dintre ele, ajung, totuşi, să le citesc. Le văd într-o librărie sau în biblioteca vreunui prieten. Se întâmplă, în drumul lor secret, să ajungă la mine.

Am citit Jurnalul lui Dali după vreo zece ani în care a stat răbdător, pe listă. Îl văzusem, uneori, chiar şi la chioşcurile de ziare. În 2013, însărcinată, umblam prin librării după Mama şi copilul. Am cumpărat multe cărţi în perioada aia, mai puţin cea căutată. Aşa l-am găsit şi pe Dali, la reduceri. Şi l-am citit vara, pe balcon, în timp ce sufletul din burtă mă lovea cu piciorul complice, sub buric.

În fine, după Knausgaard, am intrat intr-un fel de blocaj de lectură. Întâlnirile pe care mă bazam nu s-au mai produs. Poate şi pentru că norvegianul pusese stăpânire pe o camera sensibilă de control, iar cărţile pe care le-am citit după el semănau cu nişte ecouri vagi care atingeau doar scoarţa lucrurilor pe care ar fi vrut să le spună.

Aşa că am forţat puţin serendipityul, m-am întors la listă şi am comandat vreo 15 titluri pentru începutul ăsta de 2016. Ca un copil în fabrica de ouă kinder, am început vreo 3. Nişte restanţe – Pynchon şi Frankl şi Petterson, promisiunea flirtului trecut.

Petterson mi-a amintit că pot fi utilitare cuvintele, pot construi şi pot numi, aşa cum unii oamenii există pentru a supravieţui, dar există un etaj superior unde au ritm şi dansează, ei, şi muzica asta nu poate fi mimată sau domesticită prin exerciţiu. Doar unii scriitori pot aranja cuvintele într-o ordine în care sensul lor devine neimportant, iar pauza dintre ele îţi bubuie în urechi.

Petterson e un Knausgaard fluid. Unii spun că scrie, mereu, aceeaşi carte. Ca şi Murakami, de altfel.

Eu am citit-o pe asta. Aş copia-o şi eu pe toată, ca prietenul din articol, dar pentru că nu sunt un personaj, mă opresc doar, la câte două pagini, să fotografiez pasaje şi să încerc, inutil, să le fixez în insectar.

20160118_083623-1 (1)

Citindu-l, mi-am dat seama că Knausgaard nu poate scrie, de fapt. De aia e aşa de intens şi dureros. De asta umple mii de pagini şi nu se poate opri. O spune chiar el: “Această fărâmiţare se numeşte scris. A scrie are mai mult de-a face cu distrugerea decât cu creaţia”.

E amuzant, Ştef mă întreabă mereu ce citesc. Îmi deschide cărţile şi urmăreşte serios literele cu degetele. Încerc să îi fac câte un rezumat uşor de înţeles şi toate ajung să semene între ele. Cartea asta, hmm, este despre un om care simte mult. 

FacebookTwitterGoogle+

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *