Ba da, cuvantul caine latra

In facultate, tin minte, am petrecut o ora intreaga de Semiotica cu neintelegerile pasionale ale unui coleg: „Cum adica, doamna profesoara, cuvantul caine nu latra?”. Si nici Saussure si nici Sfantul Augustin nu l-au putut convinge. Nu era vorba de a intelege, ci de a-si depune armele. Bineinteles, am ras cu totii; eram aroganti.

Dar cuvantul caine latra. Si copacul ala care urla singur in padure exista, chiar daca nu il aude nimeni.

Christine Cuskley, lingvist evolutionar (sau evolutionist lingvistic), spune ca asocierea dintre sunete si sensul cuvintelor formate de ele ar putea fi universala. Dar isi pastreaza reticenta de om serios: e o chestie de experienta, nu un simt innascut. Parerea ei are legatura cu studiul a doua cercetatoare din zona cognitiei si a psihologiei care sugereaza ca ar exista o corelatie intre sunet si sens, dincolo de limitele limbajului.

Pentru ca sunt superficiala si cred in whorfianism (un blog vechi si misto pe The Economist, pe tema asta, si cateva postari: 1, 2, 3), mi se pare ca, asa cum unii oameni au fata numelui pe care il poarta, si cuvintele extrag ceva din materia pe care o denumesc. Sau, asa cum colegul meu din facultate nu putea decapita cuvantul caine de realitatea lui, nici eu nu pot intelege ideea conventiei pure a limbajului.

De exemplu, cuvantul carlig.

FacebookTwitterGoogle+

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *