Amintirile unui scaun

Oamenii uita, dar locurile, nu. Trebuie sa existe o lume unde strazile, bancile sau scaunele pastreaza amintirile pierdute de cei care le-au trait. A nascut-o amnezia involuntara a locuitorilor de aici, in forma unui buzunar de blana. Acolo se ascund timpul si toate biletele de metrou nefolosite.

Undeva, cerul isi aminteste de cei care l-au privit si ce au gandit atunci, cum si-au spus pentru prima data, sau ultima, sau a 51-a, poate, ca ziua asta nu va mai fi aruncata la gunoi ca celelalte, ferestrele au amprente cu mainile care le-au deschis, cautand linia orizontului, scaunele aduna taceri, sortate in functie de foamea cu care erau mancate, pamantul din fata bancilor stie toate urmele desenate de pantofi, pentru a descrie cuvintele care nu exista, dar de care, cineva, la un moment dat, avea multa nevoie.

Cand mor, bucatile astea uitate de timp isi cauta corpul. Spre deosebire de oameni, care cauta altceva. Si atunci se asaza la masa. Masa are patru picioare, ca multe animale, dar nu se poate impotrivi. Le invita sa ia loc.

Tu de unde ai fugit?

– Nu mai aveam loc; ma sufocam printre liste de cumparaturi.

Si masa isi aminti momentul acela: desena cu degetul, in iaurtul varsat pe ea, masinute pe care le umplea cu onomatopee mirate. Cineva il privea si era dupa-amiaza. Stii cine mai desena in mancare? Un artist revoltat, il chema Basquiat. Si au zambit amandoi. El pentru ca ii placea cum suna cuvantul, ea pentru toate revoltele care vor urma.

FacebookTwitterGoogle+

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *